Revenirea la Natură – Produse vegane BIO/ECO/Organice – Handmade – Vegan

Astăzi am spus STOP. Gata, s-a încheiat călătoria de 4 luni la oraș. Am pus punct acestei minunate aventuri care m-a forțat să-mi reamintesc atât de multe lucruri.

În primul rând mi-am adus aminte de răbdarea în cazuri extreme. Mă refer la cazurile acelea în care îți este încercată atât de tare răbdarea încât se naște un monstru furios în tine pe care îl scapi de sub control în câteva secunde.

Am experimentat dragostea și toleranța față de semenii mei, cum să îi iubesc pe cei din jurul meu, care chiar dacă nu-mi sunt apropiați, tot frați îmi sunt.

Mi-am adus aminte să tratez moartea ca pe un nou început și nu ca pe un sfârșit și în același timp cum să sufăr și cum să las suferința să treacă prin mine.

Am redescoperit curajul. Uitasem că lipsa fricii declanșează curajul. Nu mi-am închipuit până acum că atunci când dispare frica, apare curajul, iar atunci când apare curajul, dispare orice dubiu. Rămâne doar siguranța că totul este bine și că totul este posibil.

Am continuat să-mi amintesc să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt.

Din nou am fost pusă în postura în care am greșit și mi-am cerut iertare și totuși am continuat să fiu sinceră și să nu-mi pese dacă sinceritatea mea îi deranjează pe ceilalți. Este problema lor dacă nu sunt obișnuiți cu sinceritatea.

M-am uitat în spatele măștilor oamenilor și deși nu este foarte plăcut ce se ascunde în spatele acestora, dacă te debarasezi de frici, poți transforma urâtul în frumos și răul în bine.

Mi-am adus aminte să mă bucur de lucrurile „mărunte”, cum ar fi albastrul cerului sau adierea vântului, lucruri pe care uitasem în ultimul timp să le mai admir. În același timp am învățat să respir cu adevărat, să trag aer în piept până simt că îmi explodează plămânii și apoi să dau drumul.

Deși am experimentat atâtea trăiri, un lucru a rămas la fel, și anume convingerea mea că schimbarea radicală a omenirii nu va putea să pornească niciodată în mod colectiv. Când fiecare dintre noi va produce acea schimbare individuală, de abia atunci vom putea să vorbim de schimbare colectivă. Cu siguranță și ideea de colectiv are avantajele ei, însă eu cred cu patimă în puterea fiecărui individ.

Ca un exemplu, ar fi evenimentele care se petrec foarte aproape de noi, în Ucraina. Sunt sigură ca oamenii aceia care au ieșit în stradă sunt bine intenționați și sunt sigură că sunt sătui de cei care îi conduc. Însă dacă îi vor înlătura pe unii și le vor da puterea în mâini altora, se va schimba ceva? Nu. Nu se va schimba nimic. Problema se pune greșit. Problema este sistemul. Sistemul este defect. Nu omul este defect, ci sistemul sclavagist în care se află. Cum ai putea să fii liber vreodată dacă schimbi oamenii de la putere cu alți oameni și aștepți să se întâmple minuni? Cum ai putea vreodată să îți găsești libertatea atâta timp cât tu în interiorul tău ca ființă nu ai o definiție bine conturată a libertății și atâta timp cât te îndrepți către altcineva să îți arate ce este libertatea, TU crezând că noțiunea altcuiva de libertate ți se potrivește. Este asemănător unui cult – în momentul în care te legeni fără scop ai nevoie de „îndrumarea spirituală” a cuiva ale cărui intenții, simțuri, gânduri, experiențe nu le cunoști și nu le-ai putea cunoaște niciodată (așa cum un cuplu încă se mai poate cunoaște și după 30 de ani de conviețuire).

Și atunci ce este de făcut? Cum poți să schimbi sistemul? Sunt sigură că mulți nu vor accepta răspunsul următor, pentru că legătura lor cu sistemul în care s-au născut și în care zac de mii de ani, este atât de puternică încât nu vor putea concepe ce le voi spune acum. Pur și simplu vor găsi un milion de scuze ca să nu aprofundeze ceea ce urmează să le zic. Totuși o voi zice cu credința nemuritoare că cineva are o portiță deschisă: singura soluție pentru ca tu să fii din nou liber este să produci schimbarea! Să ieși din turmă și să te uiți în spate! Și cel mai important lucru, cea mai bună metodă de a face un progres este de a nu te împotrivi așa cum ai avea prima reacție. Sistemul este de așa natură încât s-au învestit atâtea minți sclipitoare pentru a-l pune la punct și atâția ani are ca și experiență încât o reacție agresivă este exact ceea ce se așteaptă de la tine.

Mahatma Gandhi spunea: „Fii tu schimbarea care vrei să o vezi în lume”. Ce poate fi mai simplu de atât? Crezi că poți schimba mulțimile? Crezi că te poți lupta cu cei de la așa zisa „putere”? Cine le-a dat puterea? Nu tot noi? Poți să crezi în continuare, însă vei realiza mai devreme sau mai târziu că nu a fost o alegere înțeleaptă. În timp ce duci atâtea lupte vei uita de tine. Vei uita cine ești, ce-ți dorești, ce îți place. Te vei pierde într-o lume a suferinței, a nedreptăților, a mizeriei. Vei fi exact acolo unde sistemul își dorește ca tu să fii pentru că în acel moment vei deveni încă o marionetă a acestuia. De acolo, va fi mai greu să evoluezi fiindcă te vei duce din ce mai jos în prăpastie. Însă, așa cum am mai zis, o dată ce vei fi pe fundul prăpastiei, nu ai unde să mergi decât înapoi spre ieșire.

În ultimele luni am experimentat sentimente îngrozitoare de vină, fiindcă nu reușeam să-i fac pe alții să vadă adevărul din fața lor. Am suferit cât am suferit până când într-o zi am decis să dau drumul suferinței. Am lăsat-o să treacă prin mine. Am realizat că eu sunt schimbarea pe care o văd în lume în fiecare zi. Iar atunci când mă întâlnesc cu suferința, nu devin inertă în fața ei, ci pur și simplu o las să treacă prin mine. O simt, o înțeleg de ce există, îmi aduc aminte cine sunt, și îi spun la revedere.

Știu că este dificilă viața câteodată (de fapt percepția noastră asupra vieții este greșită, viața nu este niciodată dificilă), însă numai în măsura în care nu vrei să dai drumul suferinței. Încearcă să vezi frumusețea și importanța vieții, dragostea din jurul tău. Mai mult, încearcă să te vezi pe tine ca sursa a iubirii. Tu ești dragoste, însă iubire fără suferință nu există, și nu pentru că sună bine ca refren muzical, ci pentru că dacă nu cunoști suferința, cum ai putea vreodată să știi ce este dragostea? Cu ce ai mai compara dragostea dacă nu cu durerea?

Și totuși, într-o lume în care aparent este mai multă suferință decât dragoste, dacă te uiți atent în jurul tău, vei observa că mai sunt alții ca tine, care iubesc toate ființele vii, care iubesc planeta asta și care o schimbă cu zâmbetul lor. Îi poți observa și pe stradă, sunt acei oameni care ajută o bătrânică să traverseze strada, aceia care cheamă ambulanța pentru persoana căzută pe trotuar, aceia care întind o bucată de pâine unui câine flămând, aceia care se sărută în public, aceia care se luptă pentru dreptul la viață a tuturor ființelor, aceia care împart iubire prin acțiunile lor. Sunt atât de mulți încât o dată ce vei începe să-i observi, vei realiza că nu ești singur, nu ai fost niciodată. Și atunci de ce îți este frică? De ce nu ieși din turma cu care ai mărșăluit atâta timp către fundul prăpastiei? Lasă frica deoparte, ca să poată să apară curajul.

Indiferent de alegerea ta, schimbarea individuală a început de ceva timp și sunt sigură că omenirea este pe drumul unei schimbări profunde, care atinge exact esența acestuia, așa zisul „miez” cum îmi place să-i spun. „Miezul” este ceea ce ne face să fim oameni, este ceea ce ne diferențiază de celelalte ființe din Univers iar acesta nu este specific rasei umane ci fiecărei ființe. Și deși toate ființele sunt formate din aceleași elemente ale vieții, omul este singura ființă de pe această planetă care își schimbă „miezul” de mii de ani. Probabil ăsta este omul, o ființă căreia îi place să experimenteze, să creeze, să distrugă, să se auto-distrugă, până reușește să găsească formula corectă. Eu sunt sigură ca acum am găsit-o fiindcă nu mai este vorba de schimbări superficiale, ci de o schimbare a conștienței indivizilor care învelește acest Pământ cu energii pozitive.

Tot în ultimele luni am mai aflat un lucru despre mine, și cu cât mă plimb mai mult pe linia timpului cu atât mai mult se dezvoltă în mine o „slăbiciune” și o admirație profundă pentru doi oameni minunați din viața mea, care s-au decis cândva să-mi devină părinți. De la ei am învățat în ultima perioadă extrem de multe lucruri și le sunt veșnic recunoscătoare. Ei mi-au fost alături în toată călătoria aceasta minunată și mi-au alinat durerile ca orice alt părinte iubitor din această lume. Am râs cu poftă alături de ei și voi râde o eternitate de acum încolo. Ei sunt ceea ce și noi vom fi pentru copilul nostru, prieteni veșnici. În mine vor găsi întotdeauna o fiică, o prietenă și cel mai important, un suflet nemuritor.

Cât despre noi doi, am aflat pentru prima oară în atâția ani că dragostea nu se stinge la distanță, cel puțin nu dragostea noastră.

Postat de Roxana

Anunțuri

Comments on: "Punct și de la capăt" (3)

  1. andreea said:

    woow, minunat, prin acest articol ai vorbit direct inimii mele. multumesc

    Apreciază

  2. mihaela said:

    cu ceilalti care erau implicati in proiectul Valea Curcubeului ce s-a intamplat?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: