Revenirea la Natură – Produse vegane BIO/ECO/Organice – Handmade – Vegan

Posts tagged ‘spatiul de iubire’

Galerie

Partea 5 – Prima grădină

Anul 2013 a fost peste măsura așteptărilor noastre. Nu ne-am închipuit niciodată că vom reuși să realizăm atâtea lucruri minunate într-un singur an. Probabil cea mai mare realizare a fost mutarea noastră permanentă în Vale iar pe locul doi se situează grădina din jurul casei în care locuim temporar. Pe locul trei, ei bine, nu voi dezvălui totul….unele realizări rămân doar între noi doi 🙂

Pe lângă faptul că am învățat atât de multe lucruri, am reușit să creăm o grădină de la zero doar prin puterile noastre, fără ajutorul familiei, prietenilor sau voluntarilor. Doar noi doi. Am reușit în 2 luni să clădim 4 grădinițe fiecare având un aer aparte și deosebindu-se de celelalte.

La prima grădiniță (cea mai mare) am lucrat cu sapa mai întâi ca să îndepărtăm primul strat de urzici și rădăcinile acestora. În jurul ei am aranjat în semicerc diverse crengi de copaci și alte lemne putrezite. Peste ele am pus pământul cu urzici cu rădăcinile în sus. Peste acesta am adăugat încă un strat de pământ luat din mijlocul semicercului cât să se înalțe măcar 50 de cm stratul.  În centru am adus din pădure frunze și am acoperit pământul care deja începuse să se crape, fiind expus la soare. Apoi Alex a cosit în jurul casei și cu acel fân am acoperit frunzele. Am pus un strat subțirel de fân, cam de 10-15cm. Peste acesta am plantat cartofi, in și porumb. Pe stratul înălțat am plantat varză, morcovi, spanac, salată, ceapă, mărar și cimbru. Semințele le-am acoperit cu încă un strat de fân și am așteptat cu nerăbdare ploaia.

La a doua grădiniță (numită și „grădina de la salcie”) am procedat la fel ca mai sus doar că am plantat astfel: în mijloc am plantat pepeni roșii și galbeni, iar pe stratul înălțat am plantat fasole, porumb, sfecla, coriandru, mazăre, dovlecei, bostani, țelină, ridichi, ceapă.

La a treia grădiniță am lucrat doar pe straturi înălțate, 4 la număr. Ultimul strat ne-a ieșit cel mai bine, „ca la carte”. Am dat la o parte cu sapa primul strat de urzici și rădăcini. În cealaltă parte am scos din groapă pământ. Am săpat o groapă de vreo 3 metri lungime, 1 metru lățime, și vreo 30 cm adâncime. În groapa respectivă am pus la descompus lemne și bârne putrede. Am acoperit cu primul strat de urzici cu rădăcinile în sus și apoi cu pământul. Straturile după ce s-au mai tasat au ajuns la o înălțime de 50 de cm. Între straturi am avut grijă să lăsăm loc de trecere, o potecă. Pe straturile acestea am plantat: dovlecei, fasole pitică, ridichi, salată, vinete, ardei, castraveți, pătrunjel, morcovi, leuștean, mărar, roșii, busuioc, conopidă, broccoli.

A patra grădiniță la care am lucrat cu mare drag se află în spatele casei. Aici tot la fel am procedat, am dat pământul la o parte și am format un strat. Aici am plantat: gulii, pătrunjel, lobodă, fasole, roșii, mărar, castraveți, linte.

În jurul casei am plantat la întâmplare într-un strat de fân, fasole pitică, dovlecei, floarea-soarelui și alte flori. Toate grădinițele și mai mici și mai mari au dat roade minunate. Am avut o vară abundentă și plină de gusturi excepționale.

  1. Castraveți – 20kg – Au crescut indiferent că au avut sau nu apă și indiferent de sol. Au fost excepționali la gust, dulci și zemoși. Foarte productivi.
  2. Dovlecei – 60-70kg – Aceștia au crescut oriunde și indiferent de temperatură. După ce i-am recoltat au rezistat până în ianuarie.
  3. Ceapă – 50-60kg – Am plantat arpagicul în luna mai și într-o lună aveam ceapă verde.
  4. Salată – 60-70 bucăți – Toată primăvara-vara-toamna am mâncat salată. I-a priit oriunde, chiar dacă a fost la umbră sau la soare.
  5. Spanac – 40 bucăți – În vară am avut atât de mult spanac încât nu am reușit să-l consumăm pe tot. Am observat că îi place mai mult la semi-umbră și a rezistat până la prima ninsoare.
  6. Ridichi – Foarte multe. Și roșii și albe, au crescut fără probleme. Dulci!
  7. Varza – 40-50 bucăți – Și cea de vară și cea de toamnă au crescut extrem de frumoase. Am pus la murat 3 butoaie de 40 de kg împreuna cu morcovi și sfeclă și am consumat de 3 ori pe săptămână câte o varză.
  8. Morcov – 30 kg – Au rezistat la secetă și la îngheț. Foarte dulci și aromați.
  9. Sfeclă – 10 kg. Foarte gustoasă și aromată.
  10. Floarea-soarelui – 5kg de semințe. Contrar părerilor altora, păsările nu ne-au făcut așa mare pagubă. Am plantat și pentru ele floarea soarelui și erau tare bucuroase dimineața când veneau să ciugulească din minunatele flori. Au mâncat cât au mâncat, însă de unele nu s-au atins, astfel că noi am reușit să ne păstrăm destule semințe și să ne și bucurăm de frumusețea inegalabilă a acestei plante.
  11. Porumb – 30 de știuleți. Acesta l-am plantat în două locuri. Primul loc a fost în mijlocul stratului mare alături de cartofi. Iar al doilea a fost pe un strat înălțat la grădina de la salcie pe care s-a cățărat fasolea. Porumbul de lângă cartofi a fost clar inferior celui de pe stratul înălțat. Deși a fost mai rapid, știuleții au fost mai mărunți, iar boabele mai puține decât la ceilalți. Porumbul de lângă fasole, era parcă din poveste, înalt, verde, boabe mărunte însă multe, știuleții moderați ca mărime.
  12. Bostani – 2 bostani mari portocalii a câte 3-5 kg fiecare și 6 bostani verzi mijlocii a câte 2-3 kg fiecare.
  13. Fasole – 5 kg. Și pitică și gigantă. S-a consumat rapid, astfel că nu a mai rămas și pentru conserve.
  14. Gulii – 6 bucăți. Preferatele mele!
  15. Roșii – 3-4kg. Roșiile au fost cele mai așteptate, reușind să se coacă tocmai în septembrie. Gustul era incomparabil cu orice altă roșie gustată vreodată de noi. Totul a fost bine până s-au manat. Cele cherry s-au dovedit a fi mai rezistente decât celelalte care în 24 de ore s-au înnegrit și au căzut. A fost trist, însă am învățat să nu le mai urcăm pe araci și să le lăsăm expuse. Data viitoare le vom lăsa să crească pe jos ca să fie ferite mai bine de secetă și ploi acide.
  16. Vinete – 5 bucăți. Anul 2013 fiind unul ploios nu au avut timp să se coacă și să crească.
  17. Ardei – 10 bucăți. La fel ca la vinete. A fost prea mult frig până în luna iunie și nu au apucat să-și ia avânt.
  18. Conopidă – 7 bucăți mari
  19. Cartofi – 30-40 kg. Soiul de cartofi l-am adus de la câmpie, unul dulce și galben înăuntru. În ciuda opozițiilor localnicilor, cartofii au crescut foarte frumoși și au rezistat la îngheț și secetă.
  20. Frunzele de pătrunjel, leuștean, mărar au început să crească tocmai la sfârșitul lui iunie tot din cauza frigului și a ploilor. Însă am avut pe parcursul a 5 luni frunze proaspete tot timpul. Rezistente la îngheț.
  21. Usturoi – Din nefericire, usturoiul l-am plantat într-o perioadă în care nu a plouat și nu a avut timp să se dezvolte, astfel că a rămas mărunt.
  22. Țelină – Majoritatea frunzelor le-am folosit, însă rădăcinile au fost micuțe.
  23. Coriandru – 1 kg de semințe.
  24. In – Destule semințe cât să ne înfruptăm din ele în fiecare dimineață.
  25. Mazăre – 1-2 kg. Nu am plantat suficientă.
  26. Mentă peppermint – Nu știm de unde a apărut această mentă însă pe stratul mare a reușit să se întindă atât de mult încât nu mai reușeam să o ținem sub control. Am aprovizionat și vecinii cu mentă, am pus la uscat pentru ceaiuri și tot mai rămăsese destulă cât să mai aprovizionăm câteva familii pentru toată iarna cu mentă.
  27. Pepenii au fost un eșec anul trecut din cauza frigului. La un moment dat reușiseră să crească plantele însă până au prins ele curaj, a brumat și au murit.

În perioada martie-mai a plouat aproape încontinuu și nu am reușit să lucrăm la grădini tocmai din cauza acestui lucru. Însă odată cu venirea primăverii, prin mai, am reușit să terminăm grădinile și la sfârșitul lunii am plantat ultimii cartofi. Aceștia nu au fost atacați de faimoșii gândăcei de Colorado. Surpriza am avut-o când pe la începutul lui septembrie, chiar când își luau avânt vinetele, peste ele s-a abătut o invazie de gândăcei de Colorado. Atunci am trecut la artileria grea: am făcut un ceai foarte concentrat de frunze de nuc și urzică, și am stropit vinetele în fiecare zi cam o săptămână. La un moment dat au dispărut „periculoșii” gândăcei însă vinetele nu au mai avut puterea să crească mari.

O altă greșeală pe care am făcut-o anul trecut a fost tot un lucru învățat de la localnici și vecini: plivitul sau smulsul buruienilor. Din cauză că am recurs la această metodă într-un mod excesiv, plantele noastre au rămas fără protecție iar pământul chiar dacă avea paie pe el a rămas descoperit. Într-adevăr, plivitul este necesar în faza incipientă, când plăntuțele au nevoie de lumină dar după ce au o anumită înălțime, plivitul devine dăunător. Toate plantele care cresc în jurul celorlalte au rostul lor. Ele se protejează una pe cealaltă și formează un minunat ecosistem. La un moment dat prin luna iunie, toată vegetația a explodat efectiv și când ne trezeam dimineața mergeam cu foaia în mână cu lucrurile plantate ca să găsim salata :). Devenise foarte dificil să mai găsim până și dovleceii în grădină așa că am aruncat „armele” (adică propriile noastre mâini) și am renunțat să ne mai luptăm cu natura.

Cât despre udatul plantelor, în perioada secetoasă în august și septembrie, le-am dat apă cam la 2-3 zile. Ne era milă de ele că era foarte cald și ele neavând destulă apă nu mai făceau nimic, doar stagnau. Poate că nu a fost cea mai inspirată decizie, însă după ce a trecut această perioadă, și-au revenit singure și nu a mai trebuit să le udăm.

Toate plantele care au fost pe straturi și au fost protejate de alte plante, au rezistat cel mai bine. S-au dezvoltat mai încet dar au rămas puternice până la sfârșitul toamnei. Umezeala nu le-a lipsit fiindcă în straturi se acumulează apă în lemnele care se descompun, astfel că în perioada secetoasă au rezistat mai bine decât celelalte.

În principiu, pentru o primă grădină adevărată din viețile noastre, a fost una care ne-a întrecut cu mult așteptările. Am sperat să avem multe, și exact lucrul acesta s-a întâmplat, am avut destule cât să nu ne lipsească nimic. Bineînțeles, că întodeauna este loc pentru mai multă abundență. Însă privită din perspectiva grădinarilor amatori, adică noi, a fost o surpriză mai mult decât plăcută.

Sper că s-a înțeles din relatare că plantele nu le stropim cu materiale chimice și nici nu folosim îngrășământ chimic sau provenit de la animale.

Va urma…

PARTEA 1 – Schimbarea

PARTEA 2 – Alegerea

PARTEA 3 – Terenul

PARTEA 4 – Prima casă renovată

PARTEA 6 – Căsuța noastră din deal I

PARTEA 7 – Căsuța noastră din deal II

PARTEA 8 – Căsuța noastră din deal III

PARTEA 9 – Căsuța noastră din deal IV

PARTEA 10 – Bella și Bianca

PARTEA 11 – Căsuța noastră din deal V

 

Galerie

Dulce libertate

În decursul fascinantei șederi a omului pe planeta Terra un singur cuvânt asociat cu un sentiment l-a forțat să evolueze în ceea ce este astăzi. Cuvântul acesta l-a încurajat să se comporte ca o ființă superioară pe un lanț trofic pe verticală. Acest cuvânt l-a determinat să extermine și să nimicească totul în jurul lui indiferent de consecințe. Și totuși, acest cuvânt l-a făcut să fie astăzi cel care pentru prima dată în mii și mii de ani, se trezește și schimbă lumea în care trăiește. Sentimentul care îi este atașat cuvântului își face simțită apariția. Oamenii se unesc sub acest cuvânt. Oamenii nutresc acest cuvânt și pentru planeta pe care locuiesc. Oamenii devin oameni! Oamenii își doresc ceea ce au avut dintotdeauna însa nu au avut ocazia să guste: libertate.

Și totuși libertatea rămâne exact ceea ce este, o iluzie. Ne place să ne creăm iluzia că suntem liberi, că avem propria viață în control, că și copiii noștri sunt liberi. Iluzia bineînțeles că nu dăunează atâta timp cât ești în categoria celor adormiți. Cei care s-au trezit însă nu mai doresc să trăiască în iluzie ci își doresc să cunoască această trăire, să o experimenteze, să profite de ea. Iluzia îți dă doar o mică idee despre cât de minunată poate fi libertatea. Dacă o iluzie este atât de puternică, oare a fi liber cum o fi?

Toți avem impresia că dacă noi ne-am trezit și căutând libertatea, vom reuși vreodată să o atingem. Adevărul este că o vom atinge, însă doar atunci când toate ființele de pe planeta noastră vor fi libere, fiindcă toți suntem unul, iar dacă unul este subjugat, toți sunt subjugați. Dacă o ființă simte sclavia și lipsa de libertate, toți o simțim. Este o iluzie să crezi că tu poți fi liber într-o lume de sclavi, unde a subjuga pe cei așa ziși „inferiori” este la modă. Într-o lume în care tortura și batjocura pe motiv de rasă, culoare, etnie, religie, specie sunt ceva „normal”. Într-o lume în care ne omorâm între noi, ne omorâm vecinii de planetă, ne tăiem pădurile care ne oferă oxigenul necesar să trăim, ne poluăm apele fără de care am muri în trei zile, este greu de crezut că există oameni liberi. Chiar dacă ești pustnic și locuiești departe de „lumea cea rea”, tot vei fi un captiv al sistemului fiindcă frații tăi, prietenii tăi, vecinii tăi, compatrioții tăi, sunt victime ale sclaviei. Iar tu ești exact ceea ce sunt și ei. Dacă ei sunt nefericiți, oricât de mult te vei chinui să crezi că tu nu ești, nefericirea lor se va reflecta în tine mai devreme sau mai târziu.

Ființele care trăiesc în lumea noastră sunt ființe diferite, însă nu sunt ființe separate. Nimic nu este separat de un alt lucru. Toți avem aceeași bază. Toți suntem ființe și locuitori ai acestei planete. Dacă ar fi să definesc ființele de pe Terra ar fi astfel:  ființe create din iubire, făcute să trăiască libere, fiecare urmându-și ciclul vieții. Suntem făcuți să fim liberi însă preferăm să nu fim, să ne complicăm existența, să învățăm pe calea cea grea.

Orașele, după părerea mea, sunt motoarele civilizației unde pornește schimbarea, unde se trezesc oamenii. Aceia care locuiesc în natură au descoperit, poate, cum funcționează viața iar pentru ei misterul este elucidat. Însă cei de la orașe, vor face cu adevărat o schimbare. Ori vor abandona încet-încet orașele și vor da un exemplu, ori vor rămâne și își vor recăpătă libertatea exact acolo unde au pierdut-o. Neabandonarea orașelor este un gest extrem de eroic. A rămâne pe baricade și a schimba din interior problema, este o alegere personală, pe care eu o aplaud și le mulțumesc tuturor care deja o fac.

Noi am optat să ne facem o viață departe de orașe, însă sunt atât de mulți oameni deosebiți cu idealuri mărețe în orașe încât am realizat că vrem să luăm parte și la ceea ce se întâmplă în mijlocul lor. Oricât de mult am încercat să ne despărțim de civilizație, am realizat că acolo ne-am născut, nu în mijlocul naturii virgine de care avem parte în Vale. Este un scop pentru care deciziile cele mai bune pe care le-am luat în viețile noastre, au fost luate în cadrul civilizației moderne. Probabil că dracul nu este atât de negru pe cât îl vedem. Nu orașele sunt de vină, ele nu s-au ridicat singure, și nici oamenii nu sunt de vină. Poate că undeva, cândva, noi am schimbat libertatea pe opusul ei, sclavia, și le-am permis altora să ne conducă viețile fiindcă noi ne săturasem să o mai facem, și astfel s-a creat un sistem din care este dificil să mai ieșim. Dificil, dar nu imposibil.

În lunile petrecute în oraș am realizat că nu suntem singuri, că niciodată nu am fost singuri, că generația noastră nu este una de sacrificiu ci una care va schimba lumea. Pentru prima oară, am realizat că noi suntem schimbarea. Noi vom opri sclavia și batjocura. Noi ne vom ridica și vom vorbi în locul planetei noastre. Dacă nimeni nu o aude suferind, atunci noi vom țipa în locul ei. Dacă nimeni nu aude sutele de milioane de animale suferinde care sunt private de viețile lor, noi vom vorbi în locul lor. Dacă nimeni nu aude milioanele de copiii care mor de foame, noi vom vorbi în locul lor. Dacă nimeni nu aude miliardele de copaci căzuți la pământ, noi vom vorbi în locul lor. Noi suntem schimbarea și acum mai mult ca niciodată ne dorim să devenim ceea ce am fost meniți să fim: liberi.

Libertatea nu se va impune niciodată prin forță și violență. Libertatea este acel lucru care curge în venele fiecărui om, și niciun fel de violență nu o va scoate la suprafață.

Nu mai ne dorim să ni se spună ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, ce apă să bem, ce aer să respirăm, când să ne ducem la baie, cu ce să ne spălăm rufele, când să ne maturizăm, cu cine să vorbim. De data asta noi ne alegem viitorul. Nu mai dorim să ni se spună pe cine să votăm. De data asta noi ne vom alege liderii, cei care pot cu adevărat vorbi în locul nostru.

Scopul acestui articol este acela de a oferi o perspectivă nouă celor care vor dar au impresia că nu pot. De a realiza că nu sunteți singuri. Că fiecare din noi este un sprijin pentru alții. Că libertatea este mai mult decât o iluzie și împreună schimbăm viitorul.

Postat de Roxana

Galerie

În doi

În urechea stângă se aude un zumzăit. Încep să se audă și păsărele cu al lor ciripit. Este dimineață. Începe o nouă zi. O zi plină de frumusețe.

Deschizi ochii și te uiți lângă tine. El deschide ochii. Te privește ca și cum te vede pentru prima oară. Îți zice din priviri ceea ce tu știai deja, și tu îi zici lui. Îi zâmbești și îi arăți că ești nerăbdătoare să începi ziua. Te ridici din pat și îți întinzi trupul. Te uiți pe geam și îți mijești ochii spre soare. „Azi este o zi minunată cu soare”  spui cu voce tare. Te dezbraci de pijamale și te îmbraci cu o rochiță. Ieși afară, atingi roua cu picioarele goale, te uiți din nou la soare și aduci apă de la pârâu. Îți speli fața și dinții. Îți piepteni părul și ți-l prinzi într-un coc. Te duci în livadă și aduni câteva mere pentru micul dejun.

Îl iei de mână și vă uitați împreună la soarele dimineții și îi aduceți aminte Universului că sunteți recunoscători pentru viața pe care o trăiți. Râdeți și chicotiți iar râsul vostru se aude în toată valea.

Astăzi este ziua în care veți termina biblioteca. Lemnele trebuiesc doar tăiate și asamblate. Însă până acolo, vă faceți timp să mâncați împreună micul dejun. Întinzi o păturică pe jos și așezi pe ea mere, nuci, migdale și mure. Le mâncați cu poftă savurând fiecare îmbucătură în parte. Râdeți și iarăși râsul vostru se aude în toată valea.

Îl iei de mână și-l săruți așa cum nu ai mai făcut-o niciodată aducându-ți aminte în fiecare moment că împreună creați lucruri extraordinare în lumea aceasta. Primul lucru l-ați făurit deja iar voi știți asta. Dragostea care vă unește este cea mai mare realizare.

Lucrați până la prânz la bibliotecă apoi luați prânzul împreună. Un vecin se vede în depărtare și vă salută. Și pentru el este o zi deosebită fiindcă azi își inaugurează lacul. Schimbați vorbe între voi și păreri. Te bucuri să auzi că alte persoane vor veni în vizită. Te bucuri să auzi că valea aceasta care cândva era fără picior de om acum are parte de fericirea atâtor oameni.

Se face după amiază. Citești o carte și hop, deodată apare o vulpiță lângă tine. Nici nu te bagă în seamă. Trece pe lângă tine la jumătate de metru iar tu te bucuri ca un copil. Adulmecă un pic în jurul tău și apoi pleacă în treaba ei. El nu era acolo ca să vadă fericita întâlnire însă îi vei povesti imediat cum îl găsești. Îl strigi pe nume și apoi apare din pădure cu o buturugă enormă pe care s-a gândit să o transforme în scăunel. Vă minunați împreună de întâlnirea cu vulpița și apoi îți spune și el că a văzut o căprioară în depărtare. Esti fericită că viața este atât de darnică cu voi și îți continui ziua.

Plecați la o plimbare pe culmile văii și culegeți plante și fructe. El culege prune, mere și mure iar tu culegi salvie, sânziene și izmă. Vă așezați pe culme să trageți aerul adânc în plămâni. Vă uitați la frumusețile care se reflectă în ochii voștrii și încă nu vă vine să credeți că sunteți acolo. Râdeți de amintirile de demult și râsul vostru se aude în toată valea. Îl iei de mână și vă îndreptați spre casă.

Asamblați biblioteca pe peretele nerăbdător. Este superbă, așa cum ați visat-o. Acum aveți unde să vă depozitați zecile de cărți pe care le adorați atât de mult. Mâine probabil veți proiecta masa la care veți scrie toate trăirile voastre, așa cum ați promis.

Vă îmbăiați afară până se lasă seara cu apă călduță lăsată la soare să se încălzească. Când te usuci la ultimele raze ale soarelui observi o bufniță care își deschide larg aripile și vine înspre tine. De fapt venea spre copacul din spatele tău însă tu ai impresia că venea să te salute. Păsările își răresc ciripitul și viespile se ascund în cuib.

Te duci din nou la pârâu și aduci apă proaspătă. În drumul tău întâlnești o șopârlă mică foarte colorată. O saluți și îți vezi de drum. Intri în casă și el te așteaptă lângă foc. A pornit soba fiindcă serile au devenit mai reci de când s-a scurtat ziua. Îți iei o lumânare lângă tine și citești o carte. Îți aduci aminte ce zi minunată a fost azi și cât de mult ai râs. Lași cartea și îl iei în brațe. Îi mulțumești că este cine este și că este acolo cu tine. Râdeți de se aude în toată valea. Râdeți până în toiul nopții. Și apoi adormi în brațele lui știind că fericirea ai reușit să o descoperi și că nimeni nu ți-o poate lua.

Postat de Roxana

Galerie

Plecăm în vacanță

De mici copii cu toții am avut acel minunat sentiment de dinaintea unei plecări – o excursie cu părinții sau poate o tabără cu colegii de clasă. Senzația este una de nedescris, este un sentiment ce te acaparează și care îți înmoaie tot corpul, iar cu o zi înainte parcă te amorțește și îți dă o stare euforică, nelăsându-te să te mai concentrezi decât pe minunatele zile ce vor urma.

Și ca adult eu am continuat să simt același lucru când a fost vorba de un concediu, sau o plecare într-un weekend undeva la munte. O dată stabilit că se pleacă, rămâne final. Nu te mai întorci asupra deciziei, gândul ți se întipărește în creier, iar de acum mare parte din timp ți-l petreci planificând ce trebuie să iei cu tine tine și alte detalii. Parcă nici nu mai bagi de seamă viața de la oraș atunci când știi că urmează câteva zile de respiro. Gândul că mergi undeva unde te vei simți bine îți dă forța necesară să treci peste zilele apăsătoare de la serviciu. Gândul la natură, la munte, la mare, îți alină durerile provocate de aerul, apa, mâncarea otrăvită din mijlocul orașului.

Cea mai frumoasă zi, dar și obositoare, este ziua de dinaintea plecării. Trebuie să ai grijă că ai toate lucrurile pregătite, că mașina este în stare tehnică bună (sau că ai făcut rezervare de tren), că ai mâncare pentru pe drum, haine pentru pe drum și tot felul de lucruri minore.

Cum spuneam, eu încă mai simt același lucru și în fiecare zi parcă mă cuprinde acest sentiment. Trece ziua, mă pun în pat, îmi imaginez cum se va desfășura ziua următoare, îmi fac în cap parcă o parte a călătoriei până mă fură somnul. A doua zi sosește… soarele răsare. Mă trezesc și îmi aduc aminte că ieri mă simțeam de parcă azi trebuia să plec undeva, mă simțeam ca și cum azi era o zi în care plecam într-o vacanță. Sentimentul era așa de puternic încât aveam senzația că îmi pregătisem bagajele. Dar totul în casă este la locul lui, nimic nu este pus deoparte pentru vreo plecare. Însă… parcă acel sentiment încă mai este în mine. Ies afară. Mă scald în razele soarelui. Pășesc pe pământ desculț. Întâmpin roua dimineții cu bucurie. Trag în piept aerul tare de dimineață de pădure. Ascult liniștea, foșnetul frunzelor de la o adiere de vânt, susurul pârâului din apropiere.

Mă plimb pe terenul meu și îmi aleg câte ceva de mâncare din roadele pământului. Sorb apa de la izvor și mă scald în iazul în care se joacă razele soarelui. Pun apoi un pantalon pe mine și îmi văd de zi în continuare. Mai sunt multe de făcut pe teren – copăcei de plantat, o grădiniță de legume de pregătit… poate un foișor de lemn sus pe deal între mesteceni. Da, cel mai bine să merg acolo sus între copaci și voi medita asupra zilei de azi. 

Am ajuns sus – partea cea mai ridicată a terenului, sus printre mesteceni, unde pădurea devine foarte deasă. Privesc în jur și îmi dau seama – am ajuns acolo unde simțeam că trebuie sa fiu!

Postat de Alexandru

Video

Festivalul Comunităților Autosustenabile Brașov Decembrie 2012

Nor de etichete

%d blogeri au apreciat asta: